A trecut un an de la moartea marelui poet roman Adrian Paunescu
În decembrie 2006 , Adrian Paunescu a scos un volum de versuri “DOAMNE, OCROTEŞTE-I PE ROMANI”, în care a inclus texte publicate şi „poezii cenzurate” , scrise înainte de 1989.
ANALFABEŢILOR – 1979
V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.
V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate,
V-am spus că sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.
V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi ,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.
V-am spus să puneţi mâna să munciţi ,
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placă nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.
V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul – servitor,
Cultura nu-i ceva ca o anexă.
Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimând tumulturi,
Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.
V-am spus şi am puterea să mai spun
Că nu încape muntele în seră,
Că prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.
V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx
Să nu-i păstraţi în spirt învăţătura
Şi voi , întruna, fără să-l citiţi ,
Îl pomeniţi până vă doare gura.
V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi ,
Când lupta este în desfăşurare.
V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii,
E-a omului pentru a fi mai bun ,
V-am spus: ceva care sa-i placă daţi-i.
V-am spus concetăţeni analfabeţi,
Să luaţi aminte şi sa ţineţi minte,
Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.
REGRESĂM – 1988
Nu-i nimic , e-n regulă,
mai aşteptăm două sute de ani,
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greşită,
suntem în Estul Europei , nu uitaţi ;
Ruşii , da, Maghiarii, da,
Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi , nu , noi nu progresăm ,
că se interpretează,
când nu voiau vecinii,
noi nu puteam, n-aveam voie,
când vor vecinii,
nu vrem noi, n-avem nevoie,
asta e, aşa suntem noi , ai dracului,
daţi în Paşte, asta e , daţi în Paşte,
nu-i nimic , e-n regulă,
mai vedem noi, mai vedem,
aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,
nu vă pripiţi,
noi regresăm cu plăcere,
noi regresăm cu talent,
noi nu ne luăm după nimeni
decât când regresează.
Două sute de ani ! Atât !
Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,
nu exageraţi , nu crâcniţi,
regresaţi cu noi !
Înapoi , marş !
SAPĂ DE LEMN – 1983
Nu se găseşte gaz în prăvălii,
Prin lămpile ucise este noapte,
Bătrânii forfotesc de-atâta şoapte,
Tu, vremea izbăvirii, când mai vii ?
Se nasc pe frig cei mai frumoşi copii,
Se fac pe frig eroicele fapte,
Nu se găseşte carne şi nici lapte,
Şi , Doamne-al României ce va fi ?
Murim aici sau înviem din moarte ?
Ne stingem toţi sau mai lăsăm un semn?
Ce facem , Doamne, îngheţăm solemn
Sau mergem toţi unde e cald, departe ?
Aici , la noi , nu mai există arte,
Ci doar blazonul sapelor de lemn .
CALENDAR – 1982
Nu m-am tocmit argat la voievozi
nu le păzesc moşiile sau titlul,
m-a condamnat un veac să fiu poet
când neamul îşi rosteşte infinitul.
N-am observat să fiu înspăimântat
de măreţia lor fără de seamă,
i-am salutat în clipa când vedeam
că ţara li-i pluralul de la mamă.
Elitele şi astăzi mă scârbesc,
politice , fiscale, culturale,
de închinat atâta mă închin
Omului Muncitor, Măriei Sale.
Dar daca-l văd în luptă pe Mihai
riscându-şi , el , de dragul ţării, viaţa,
îl cânt şi nu mă tem că-l linguşesc
nu stau prudent s-aştept ce zice piaţa.
Şi dacă regii de Hohenzolern
nu ne-au instrăinat, venind încoace,
eu, pentru vremea lor, am sa-i cinstesc,
să-şi odihnească oasele în pace.
Nu-i simpla existenţă ca-n dosar,
categoriile sunt prea puţine,
nici Iorga n-a-nţeles pe paşoptişti
şi, totuşi l-amintim numai de bine .
Dar nici Partdul Comunist Român
n-a fost fără de pată, cum reiese,
el însuşi a jignit acest popor,
înstrăinat de alte interese.
Mai e nevoie şi de întrebări,
mai e nevoie şi de câte-un sceptic,
şi dialectica înseamnă , vai,
să fii , întâi, cu tine , dialectic.
Ce greu e să fii sincer când eşti sus,
când toţi te măgulesc, frângându-şi gâtul,
dar cel mai neplăcut e să observi
că-n tine s-a insinuat urâtul.
Nu m-am tocmit argat la voievozi,
dar nici n-am să suport analfabeţii,
ce vor să stingă neamul românesc
bisericilor descojind pereţii.
De starea Putnei suntem vinovaţi,
de starea Albei fi-va întrebare,
acestea toate neamul le-a făcut
şi tot pe el mizeria îl doare.
E vremea dezbrăcării de lozinci,
un spirit nou în patrie se cade,
să regăsim pe cei îndepărtaţi
Cioran, Ionescu, Mircea Eliade.
Nu are dreptul nici un troglodit
să remorcheze laşitatea noastră
şi să lipsească steagul tricolor
de partea galbena şi cea albastră.
INTELECTUALUL CA PREŞ – 1985
Distrus , dezamăgit , calomniat,
Ciumatul preferat al ţării mele,
Mă-ntorc plângând cu faţa către stele
Şi, totuşi, nu-nţeleg ce s-a-ntâmplat.
Sunt mecanisme care ne jertfesc
Îngenuchem din când în când de milă,
Dar toat-această pagină umilă,
Transportă-n ea ceva neomenesc.
Nu am trăit egal şi fără greş,
Sunt vinovat şi eu ca fiecare,
Dar m-a purtat o bucurie mare
La uşa tuturora să fiu preş.
Şi-acum , când în mizerie tresar
C-am suportat să ştergeţi mii de ghete,
Mă ţineţi în minciuni şi în anchete
Şi mă-ntrebaţi de ce-s aşa murdar.
Şi , totuşi, ţara mea, rămân al tău,
Şi de m-aş naşte mâine înc-o dată
La fel aş fi, mulţimi să mă străbată,
Chiar preş murdar să-ţi fiu, de nu mai rău .
+(3).jpg "NONO")
